joi, martie 21, 2013

Supa celor răsfăţaţi


Lucrurile erau totuşi foarte limpezi, oricît de întunecate i-ar fi apărut sufletului unei mame ce ridica mereu capacul castronului de supă şi se tot uita zadarnic în juru-i.

[...]

Ca un viitor teolog zelos nu arăta prietenul meu ; căci la tinerii domni trupeşia, pe care el, Gogoaşă, o avea încă de pe atunci, vine abia mai tîrziu, cînd pot recîştiga la propria lor masă, într-o parohie ce-i hrăneşte bine, tot ceea ce au păgubit cîndva la masa gratuită de bursieri.

Dar el era bun, din cale-afară de bun.

El, cel puţin, de dragul părinţilor, încerca să flămînzească, pregătindu-se astfel pentru cea mai priincioasă profesie de pe pămînt.

"Ce nu faci pentru o mamă nu numai încăpăţînată, ci şi plînsă, şi pentru un tată de-a dreptul fanatic şi înverşunat în dorinţa lui de a-şi îndruma fiul spre cel mai la îndemînă studiu în stare să asigure cea mai îmbelşugată existenţă? Doar nu poţi nimici speranţele cele mai frumoase ale bătrînilor.

Şi-apoi, Eduard, bunii oameni doresc totuşi să se aleagă şi ei cu ceva, pentru că au adus un fiu pe lumea asta plină de ciolane roase, coji uscate de pîine şi apă de fîntînă cît se poate de sănătoasă, limpede, răcoroasă şi mai ales ieftină."

[...]

"Stine, azi avem un musafir şi, dacă nu mă-nşel, unul foarte răsfăţat în ţări străine. Ce facem? Bărbatu-meu l-a poftit la masă şi pentru cineva care vine de-atît de departe nu avem nimic ca lumea în casă."

"Păi da, se văitase acel probabil al doilea geniu bun al bucătăriei lui Gogoaşă, întotdeauna păţim aşa pe nepusă masă şi la timpul cel mai nepotrivit - apoi adăugase cu siguranţă : Ei, chiar aşa rău n-o fi de domnul ăsta străin şi nici de noi, aici la reduta roşie. Slavă Domnului, găinile şi hulubăria le avem oricum totdeauna la îndemînă."


Ştiam de la răposata mea mamă care era răspunsul şi alinarea :

"Oricum, Stine, să facem o supă bună. Aşa ceva le place chiar şi celor mai răsfăţaţi."



[Wilhelm Raabe - Reduta roşie, traducere de Ion Roman]

joi, martie 14, 2013

Douăsprezece ferestre

Tac.

- Ce mai e nou? întrebă Rita după un timp.
Rolf îi aruncă o privire scurtă. Vrea într-adevăr să știe? Apoi o informează :
- Construim acum douăsprezece ferestre pe schimb.

Spune asta așa, simplu, dar amîndoi știu că îndărătul unei astfel de fraze se ascunde un întreg roman. Patimi, fapte eroice, intrigi - tot ce dorești. În toate ziarele apar zilnic zeci de asemenea fraze, dar fraza asta o poate înțelege foarte bine Rita, cuvînt cu cuvînt.

Pentru că nu-i vine altceva mai potrivit în minte, fata spune :
- Păi, sînteți o brigadă celebră.

Rîd amîndoi cu poftă.

[...]

În realitate, Meternagel se gîndise la cu totul altceva. Se vedea pe el însuși, cum umbla, acum un an și jumătate prin uzină - ca un zăpăcit, își zice azi - ca un buhai bolnav, și cum rămînea din cînd în cînd locului să spună unuia din brigadă : "O să facem zece ferestre într-un schimb, să-ți aduci aminte de cuvintele mele". Tovarășii săi de lucru îl priveau cu milă și ripostau : "Ai gărgăuni". Și acum ce simplu îi povestise fetei : douăsprezece ferestre pe zi.

De parcă asta n-ar însemna nimic, de parcă toate astea s-ar face singure.
E bine că se găsește mereu cîte unul care mai poate să se mire ; eu unul m-am dezvățat să mă mai mir, n-am ce-i face, dar mititica asta, cînd o să fie iar sănătoasă, n-o să contenească a se mira de toate și de fiecare lucru în parte.

- Mai ții minte cum ți-am descris brigada noastră?
- Da, răspunde Rita, îmi amintesc.

Meternagel profitase de faptul că fata era curioasă să cunoască oamenii. Împotriva acestei porniri n-ai ce face, la fel cum alții nu se pot opri să fumeze. Și Schwarzenbach observase acest lucru, de aceea era atît de sigur că o va convinge. Dar Meternagel era și mai șiret decît Schwarzenbach.

Un răstimp urmărise cu cîtă luare-aminte se purta fata cu bărbații din brigadă, ca și cum fiecare dintre ei ar fi ascuns în sine o încărcătură de dinamită. Observase și cum se complăceau bărbații în această situație, apoi își zisese : "De ce să facă și Rita toate greșelile pe care le face fiecare la început?" De aceea îi spuse :
- Ascultă, fetițo! Știi că sîntem o brigadă celebră.
- Da, răspunsese Rita ascultătoare, dar nu numai ascultătoare.
Și se gîndea la evidențierile și la numeroasele articole de ziar, unde era menționată brigada, se gîndea însă și la cearta dintre Meternagel și Kuhl.

- Bine, făcuse Rolf, atunci știi lucrul cel mai important. Acum am să te fac să înțelegi ceea ce este aproape la fel de important : cum trebuie să te porți cu oameni celebri.

[Christa Wolf, Der Geteilte Himmel, în traducerea lui Camil Baltazar]

miercuri, martie 06, 2013

Un relief


Raoul Überbein nu era iubit în capitală. Toată considerația pentru medalia sa de salvator și pentru înspăimîntătoarea sa rîvnă ; dar omul acesta nu era un concetățean agreabil, un coleg plăcut, un funcționar ireproșabil. Cei mai bine intenționați vedeau în el un om ciudat, cu un fel de a fi îndîrjit și nefericit în truda sa neostoită, un om care nu știa ce este duminica, repaosul, destinderea, și care, după împlinirea datoriei, nu se pricepea să fie un om printre oameni.

Acest fiu natural al unei aventuriere se ridicase prin muncă, fără mijloace materiale, din adîncurile societății, dintr-o tinerețe sumbră și fără perspective, printr-o voință dîrză, pînă la treapta de învățător, de titrat universitar, de profesor de liceu ; ajunsese - ”obținuse” cum spuneau unii - să fie chemat la colegiul de la ”Fazanerie” ca profesor al unui principe din neam de mare duce ; și, cu toate acestea, nu-și afla odihnă, satisfacție, bucuria tihnită a vieții.

Dar viața, cum remarcase foarte adecvat un cap deștept în legătură cu doctorul Überbein, viața nu se rezolvă în cadrul profesiunii și al realizărilor, ci își are cerințele și îndatoririle ei pur omenești, a căror ignorare înseamnă un păcat mai greu decît o anumită jovialitate față de sine și față de alții, în domeniul muncii ; și, oricum, nu se poate considera o personalitate armonioasă decît cel care știe să dea fiecărui lucru - profesiunii și faptului de a fi om, vieții și realizării - ceea ce este al său.

Lipsa de sentiment colegial al lui Überbein trebuia să influențeze în defavoarea lui. Evita orice sociabilitate față de tovarășii de profesiune ; iar relațiile sale de prietenie se limitau la o persoană dintr-o altă ramură a științei, un medic și specialist în boli de copii cu puțin simpaticul nume de Sammet, care avea dealtfel multă clientelă și cu care poate că Überbein se potrivea în privința anumitor trăsături de caracter.

Doar extrem de rar - și atunci doar ca o favoare - participa la masa permanentă care îi reunea pe profesorii de liceu, după truda și povara zilei, la un pahar de bere, la un joc de cărți, la un schimb de idei liber asupra chestiunilor publice ; în rest își petrecea serile - după cum se știa de la gazda sa - și o mare parte din noapte cu munca științifică, în camera sa de lucru - în timp ce culoarea feței îi devenea, în mod constant, mai vineție, iar în ochi i se citea efortul excesiv.

Autoritățile se văzuseră determinate, la scurtă vreme după reîntoarcerea sa de la castelul ”Fazaneria”, să-l numească profesor definitiv. Ce mai voia să ajungă? Director? Profesor universitar? Ministru al învățămîntului? Un lucru era sigur și anume că, în lipsa de măsură și neostoiala rîvnei sale, se ascundea - sau mai curînd nu se mai ascundea - lipsa de modestie și aroganța.

Comportarea lui, felul lui fanfaron de a vorbi tare și tăios supăra, enerva, îndîrjea. Față de colegii mai în vîrstă sau de superiorii din corpul profesoral nu păstra tonul care s-ar fi cuvenit. Se purta părintește cu oricine, de la director pînă la cel mai mărunt profesor suplinitor ; iar felul său de a vorbi despre sine, ca despre un om care ”a dat cu nasul prin multe”, și de a se fuduli cu ”destin și tărie încordată”, manifestînd totodată un binevoitor dispreț față de toți cei ”care n-au nevoi” și care ”își aprind dimineața un trabuc”, era fără îndoială plin de îngîmfare.

Elevii îl iubeau și el obținea rezultate excelente, asta-i adevărat. Dar, în rest, doctorul avea mulți dușmani în oraș, mai mulți decît nici prin vis nu i-ar fi trecut ; iar rezerva generală, cum că influența lui asupra prințului n-ar fi fost chiar de dorit, fu exprimată pînă și de o parte din presă...

[Thomas Mann - Alteţă regală, traducere de Mihai Isbăşescu]